Întotdeauna am visat cu ochii deschiși la o lume mai bună, o lume în care nu s-a pierdut spiritul carității, în care oamenii sunt colecționari de zâmbete și debordează de bună dispoziție...sună utopic, știu asta. Astăzi mi-am pus o întrebare : Ce s-ar întâmpla dacă am avea cu toții un moment de sinceritate? Lumea ar fi un loc mai bun sau unul mai rău ? Și oricât de mult apreciez sinceritatea a trebuit să recunosc că dacă nu ar fi doar pentru ,, un moment” ar fi un loc plin de venin și lavă clocotită. Ne place adevărul? Aș fi tentată să răspund afirmativ, și totuși, nu adevărul ne rănește cel mai des? Nu încurajez în niciun fel minciuna, și oricât de meschin ar suna , câteodată cei din jurul nostru ne mint pentru ,, a ne proteja”. Au existat momente când am spus că nu voiam să cunosc adevărul, nu voiam să străbat căi întunecate până la el, voiam să fiu mințită în continuare, voiam să trăiesc în ignoranța mea. Nu știu ce m-a durut mai mult, să aflu adevărul sau să știu că am fost mințită?
Și dacă nu ar fi vorba doar despre ,, un moment”? Îți poți imagina măcar? Dacă ai povesti lumii întregi tot ce ai gândit , tot ce ai de gând să faci...ai mai putea păși cu fruntea sus  ? Un exces de sinceritate se poate transforma atât de ușor într-un act de obrăznicie. Cel mai bine este să găsim un echilibru, să nu spunem chiar tot ce ne apasă sufletul, dar să ținem în noi doar acele lucruri pe care le-am putea destăinui oricând.
Și e perfect adevărat că dacă îți dorești ca ceilalți să fie sinceri cu tine, trebuie să fii mai întâi sincer față de tine însuți !

Sunt genul de persoană verticală...aș vrea să trec prin viață pășind pe un drum drept, să nu mă inlicn deloc nici în partea stângă , nici în cea dreapta, asta dacă ar fi cu putință. Mi-am dat seama că țin prea mult la principiile mele. Nu zic că nu e bine să nu ai principii, ele îți sunt utile în măsura în care servesc drept fundament pentru judecățile tale, dar ce se întâmplă când devii încorsetat de principiile tale ? Când ai un corp de 10-15 principii pe care le aplici mecanic în funcție de împrejurări? Atunci principiile tale sunt de fapt un substituient al actului de gândire, devii un sclav al propriilor idei pe care le numești principii. Asta am devenit eu. Am realizat că refuz să fac multe lucruri doar pentru ele contravin principiilor mele.
Caragiale spunea că un om care se ghidează numai după principii își ratează viața și își batjocorește propria inteligență. Tind să îi acord din ce în ce mai multă dreptate. E adevărat că și principiile au o anumită intermitență, există momente când acționezi în conformitate cu ele și momente în care nu-ți pasă. Nu e bine nici să renunți la ele totalmente, finalitatea ar putea fi una nu tocmai satisfăcătoare. Pentru mine principiile astea au devenit nocive, deși îmi doresc să fac anumite lucruri, nu acționez de teamă să nu-mi încalc principiile, regulile de fier. Aș vrea să mă detașez de ele, dar ceva mă impiedica, sunt prea adânc înrădăcinate în mine. Am devenit perfecționistă, țin prea mult la aparențe. De ce în permanență iau decizii și acționez raportând-mă la ceea ce vor crede ,, ceilalți”, de teamă de a nu-i dezamăgi pe ,, ceilalți ”? Cine sunt ,, ceilalți ” ? Și ce importanță are până la urmă faptul că îi voi dezamagi sau nu ? Oare la asta se rezumă toată existența mea ? La ,, ceilalți”? Mi-am modelat întregul caracter după un anumit set de principii și așa am ajuns la un moment în care mă întreb plină de nedumerire : ,, Cine sunt eu ? ” O persoană plăcută de ceilalți, aparent. Adevărata Claudia cred că e demult întemnițată, ca un criminal deosebit de periculos, și nu știu dacă va vedea vreodată lumina zilei ...


La sfârșitul unei vieți care are imprevizibilul ei, a rămâne cu câteva principii, înseamnă a rămâne în mână cu un schelet. ( Andrei Pleșu)

Identitate?Nu, doar un rol!

M-am inchis intr-o carapace si nu am reusit sa mai ies din ea. Sunt invaluita in mister, nimeni nu stie de unde vin si incontro ma duc. Am creat o masca pe care o afisez cu mandrie in fata tuturor, dar ce se ascunde in spatele acelei masti ? Cine sunt eu ? In spatele imaginii perfecte, nu se ascunde decat un suflet gol...un om fara amintiri...fara trecut...fara istorie...un om fara radacini...un om fara identitate. Mi-am inventat un trecut, o istorie, o masca...si m-am aventurat intr-o lupta crancena cu mine insami. Nici eu nu mai stiu cine sunt, nici eu nu mai sesisez diferentele, nu mai pot trasa limitele intre real si fantastic... Duc o lupta cu mine insami, pe masura ce inaintez constientizez ca timpul nu este de partea mea. Am lasat franturi de adevar in urma, dar cine ar putea forma un puzzle ? Traim intr-o lume incerta, o lume mohorata, o lume in care necazurile noastre nu reusesc decat sa ii bucure pe ceilalti ...si atunci de ce sa le mai afisam ? De ce sa nu ne ascundem in spatele unei masti ? De ce sa nu ne prefacem ca totul e perfect? De ce sa ne plangem soarta in fata unor oameni care nu fac decat sa se bucure si sa profite de pe seama acestor neajunsuri...?Simplele intrebari se transforma in arme letale pentru mine. Intrebarile sunt cele care ma fac sa sufar, sunt cele care ma tortureaza. Urasc interogatoriile pentru ca de multe ori nu le pot face fata. Am incetat sa ma mai expun din acel moment in care am constatat cu dezamagire ca toate punctele mele slabe s-au transformat in atu-uri pentru ceilalti... Se prea poate sa procedez gresit, dar cel putin, in carapacea mea fragila ma simt in siguranta. La intrebearea Cine sunt? ..as putea raspunde simplu, sunt cine vreau sa fiu eu ! Dar oare pot sa pledez pentru NEVINOVAT in fata unei acuzatii de falisitate ? La urma urmei asta sunt, un produs artificial, o imagine care se vinde si care prinde bine...

Primul an de facultate e istorie de acum ...

Astazi s`a terminat oficial sesiunea si odata cu ea, fiecare pasare s-a intors la cuibul ei...A mai trecut un an, s-a mai scris inca o poveste in cartea vietii. Anul acesta am cunoscut o multime de persoane, le-am categorisit in etapa finala in persoane agreabile, persoane nonagreabile,x,y,z...si trebuie sa recunosc ca nu a fost deloc un proces dificil... Toate erau bune si frumoase, tot universul meu se impartise in mici grupulete, mintea mea nu era decat o foaie de matematica mazgalita de cercuri mici si mari... . Nimic nu parea sa tulbure linistea, nimic nu putea sa distruga acea simetrie...si totusi exista ceva care ameninta linistea cerculetelor..nu era vorba despre un patrat,nicidecum despre un dreptunghi...nu era nicio reprezentare geometrica cunoscuta de mine, era pur si simplu un punct singuratic. Nu puteam sa il includ in niciun cerc, in nicio diagrama...oricat m`as fi straduit nu puteam sa gasesc nicio caracteristica comuna cu celelalte...si totusi, nu puteam sa il las acolo singuratic, nu puteam sa trec peste el ca si cand nu l`as fi observat. Neavand unde sa il asez, am hotarat sa il asez in inima mea ...acolo avea loc din belsug, tot spatiul era destinat lui...

Foaia de matematica este un an de facultate, o etapa din viata mea, cercurile sunt grupuri de oameni, oameni cu care am interactionat intr-un an de zile, iar punctul nu e nimic altceva decat EL. El este cel care a rasturnat lucrurile, el este cel care a dat sens vietii mele, cel care si-a gasit locul in adancul inimii mele...si e drept ca la inceput nu era decat un punct in imensul angrenaj , dar treptat,treptat a acaparat tot ce se putea in inima mea. Imaginea lui apare in mintea mea asociata cu cei doi ochi de un albastru patrunzator, doi ochi care ma privesc tematori in fiecare dimineata, o privire care ma incalzeste inainte ca razele de soare sa imi scalde chipul...o imbratisare calduroasa, o bataie de inima in mainile mele... . Lumea nu avea sa mai fie la fel pentru mine din momentul in care a aparut el, in calendar zilele nu au mai fost insemnate cu culori triste...lumea avea sa devina pentru mine o paleta de culori, el este pictorul...zi de zi isi incearca talentul pe sevaletul vietii mele...si nu pot spune decat ca este cel mai desavarsit pictor...si el stie asta.

Se prea poate ca el sa nu fie decat un punct in universul asta mare, sa nu fie decat o entitate mica pentru restul lumii...dar pentru mine este mult mai mult decat atat, este intregul univers!

Nu stiu ce inseamna pentru altii primul an de facultate, insa pentru mine primul an de facultate este marcat de prezenta lui...si nu doar primul an de facultate ci intreaga existenta a unei creaturi mici! :-)

Despre incredere

Increderea este un lucru foarte important in relatiile interumane, insa din ce in ce mai multi oameni ii acorda o importanta mica. Increderea este un lucru fragil, extrem de fragil...se castiga greu, dar se risipeste intr`o clipa la prima abatere, lucru care atrage dupa sine o mare dezamagire. De multe ori ne pierdem increderea in oameni in urma unei astfel de dezamagiri, ne inchidem in noi, devenim suspiciosi de fiecare data cand altcineva incearca sa ne castige din nou increderea. De fapt, ne este teama sa nu fim nou raniti. Eu personal, nu sunt de parere ca increderea se castiga greu, mai degraba as spune ca se acorda pe loc, dar se domonstreaza in timp. E o chestie de vointa, alegi sa ai sa nu ai incredere in cineva, dar nu stii care va fi rezultatul...in timp vei vedea daca decizia ta a fost una buna sau una mai putin inspirata. Daca cineva ne`a inselat increderea nu cred ca ar trebui sa ne asteptam la acelasi lucru din partea tuturor. Mă gândesc că, deseori, afirmăm prea ușor că avem încredere sau că nu avem încredere în cineva, reacționând complet emoțional, și nu rațional. Ar trebui sa judecam chestia asta cu increderea din punct de vedere rational, nu emotional. Daca am judeca`o emotional nu cred ca am avea incredere decat in noi insine.
Increderea in cineva iti confera o stare foarte placuta...esti atat de linistit atunci cand stii ca poti dezvalui secretele tale fara nici cea mai mica retinere unei singure persoane...e o stare asemanataore cu cea de la psiholog, sau chiar mai placuta :)
Tot legat de incredere ma amuza o chestie si in acelasi timp mi se pare interesant. E faza aia cu "fenomenul strainului din tren "( asa o numesc cercetatorii din domeniu). Un tren de calatori poate semana deseori cu o cabina de spovedanie...si nu glumesc:) Ne confesam mult mai usor unui strain din tren pentru ca sansele ca noi sa ne mai intalnim vreodata cu acel strain sunt foarte putine, uneori chiar minime. Ciudat, nu ?

Despre oameni speciali

M`am decis astazi sa scriu despre oameni speciali, pentru ca ei exista, pe cale de disparitie, ce`i drept...dar inca sunt. Mi`ar fi greu sa spun, sa definesc un "om special"...pentru ca pur si simplu e special... si totusi trebuie sa mentionez ca nu are nicio legatura cu oamenii cu nevoi speciale, care e cu totul alta treaba. Nu va inchipuiti acum ca un om special pentru mine este acela care are o aura luminoasa deasupra capului,nu...e cat se poate de normal. Aceste specii rare sunt foarte greu de gasit, si uneori poate sa dureze o viata intreaga pana sa ii gasesti. Dar nu aici este problema...ea apare atunci cand intalnim acesti oameni si nici macar nu ne dam seama, ii lasam pur si simplu sa plece, sa treaca pe langa noi...pentru ca noi, oamenii suntem rautaciosi prin natura noastra. Suntem mult prea preocupati de persoana noastra, ne credem mult prea buni ca sa credem in ceva superior noua. Nu putem admite ca totusi sunt oameni mai buni ca noi, simplul gand ne inspaimanta. Ne infruptam cu nesat din rautatile noastre cotidiene, cu asta ne hranim. Unii dintre noi nu mai sunt oameni de mult timp, sunt mai degraba niste instrumente de tortura. Ii vad zilnic, poti vedea cu usurinta un ranjet larg intiparit pe fetele lor atunci cand povestesc despre actele lor de tortura. Marele adevar este ca nu stim sa apreciem ce avem aproape deloc, vrem intotdeauna mai mult.Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu este nimic rău în a vrea mai mult, doar aşa am reuşit să creem atât de multe, însă sunt momente în care ar trebui să şi apreciem ce avem când avem şi nu numai după ce am pierdut acel ceva de care eram atât de siguri încât nu ne-am fi putut imagina că la un moment dat va rămâne doar un ecou nostalgic.
Pana acum am intalnit cativa oameni speciali( unii pe care ii credeam eu speciali si altii care sunt, intr-adevar, oameni speciali). Pe unii dintre ei i`am apreciat mai mult, pe altii mai putin, in tot cazul m`am straduit sa ii tin aproape de mine, am avut destul de multe de invatzat de la ei. Am invatat ca nu trebuie doar sa astepti ca sa gasesti pe cineva deosebit, trebuie sa fii la randul tau, special...sa ai o anumita pregatire( desi stiu ca nu este un cuvant tocmai potrivit). Altfel nu cred ca ai putea tine acel om deosebit langa tine, cel putin nu pentru o perioada indelungata...Eu mi`am propus sa IL tin langa mine pentru o vesnicie...dar o sa scriu mai multe altadata ;))

Alta pauza

Nu am mai scris de un veac...motivul e simplu...s`au intamplat atat de multe de la ultima postare, incat mi`ar lua nu stiu cate pagini sa relatez totul... Ma gandeam totusi ca ar fi bine sa sterg postarile in care vorbeam despre un "el"...care acum nu mai este "EL". Nu pentru ca mi se pare o tampenie ce`am scris, ci pentru ca am crezut in ceva care de fapt nu exista. Si cam atat. Gata cu pauza, o sa scriu din nou !