Întotdeauna am visat cu ochii deschiși la o lume mai bună, o lume în care nu s-a pierdut spiritul carității, în care oamenii sunt colecționari de zâmbete și debordează de bună dispoziție...sună utopic, știu asta. Astăzi mi-am pus o întrebare : Ce s-ar întâmpla dacă am avea cu toții un moment de sinceritate? Lumea ar fi un loc mai bun sau unul mai rău ? Și oricât de mult apreciez sinceritatea a trebuit să recunosc că dacă nu ar fi doar pentru ,, un moment” ar fi un loc plin de venin și lavă clocotită. Ne place adevărul? Aș fi tentată să răspund afirmativ, și totuși, nu adevărul ne rănește cel mai des? Nu încurajez în niciun fel minciuna, și oricât de meschin ar suna , câteodată cei din jurul nostru ne mint pentru ,, a ne proteja”. Au existat momente când am spus că nu voiam să cunosc adevărul, nu voiam să străbat căi întunecate până la el, voiam să fiu mințită în continuare, voiam să trăiesc în ignoranța mea. Nu știu ce m-a durut mai mult, să aflu adevărul sau să știu că am fost mințită?
Și dacă nu ar fi vorba doar despre ,, un moment”? Îți poți imagina măcar? Dacă ai povesti lumii întregi tot ce ai gândit , tot ce ai de gând să faci...ai mai putea păși cu fruntea sus  ? Un exces de sinceritate se poate transforma atât de ușor într-un act de obrăznicie. Cel mai bine este să găsim un echilibru, să nu spunem chiar tot ce ne apasă sufletul, dar să ținem în noi doar acele lucruri pe care le-am putea destăinui oricând.
Și e perfect adevărat că dacă îți dorești ca ceilalți să fie sinceri cu tine, trebuie să fii mai întâi sincer față de tine însuți !

Sunt genul de persoană verticală...aș vrea să trec prin viață pășind pe un drum drept, să nu mă inlicn deloc nici în partea stângă , nici în cea dreapta, asta dacă ar fi cu putință. Mi-am dat seama că țin prea mult la principiile mele. Nu zic că nu e bine să nu ai principii, ele îți sunt utile în măsura în care servesc drept fundament pentru judecățile tale, dar ce se întâmplă când devii încorsetat de principiile tale ? Când ai un corp de 10-15 principii pe care le aplici mecanic în funcție de împrejurări? Atunci principiile tale sunt de fapt un substituient al actului de gândire, devii un sclav al propriilor idei pe care le numești principii. Asta am devenit eu. Am realizat că refuz să fac multe lucruri doar pentru ele contravin principiilor mele.
Caragiale spunea că un om care se ghidează numai după principii își ratează viața și își batjocorește propria inteligență. Tind să îi acord din ce în ce mai multă dreptate. E adevărat că și principiile au o anumită intermitență, există momente când acționezi în conformitate cu ele și momente în care nu-ți pasă. Nu e bine nici să renunți la ele totalmente, finalitatea ar putea fi una nu tocmai satisfăcătoare. Pentru mine principiile astea au devenit nocive, deși îmi doresc să fac anumite lucruri, nu acționez de teamă să nu-mi încalc principiile, regulile de fier. Aș vrea să mă detașez de ele, dar ceva mă impiedica, sunt prea adânc înrădăcinate în mine. Am devenit perfecționistă, țin prea mult la aparențe. De ce în permanență iau decizii și acționez raportând-mă la ceea ce vor crede ,, ceilalți”, de teamă de a nu-i dezamăgi pe ,, ceilalți ”? Cine sunt ,, ceilalți ” ? Și ce importanță are până la urmă faptul că îi voi dezamagi sau nu ? Oare la asta se rezumă toată existența mea ? La ,, ceilalți”? Mi-am modelat întregul caracter după un anumit set de principii și așa am ajuns la un moment în care mă întreb plină de nedumerire : ,, Cine sunt eu ? ” O persoană plăcută de ceilalți, aparent. Adevărata Claudia cred că e demult întemnițată, ca un criminal deosebit de periculos, și nu știu dacă va vedea vreodată lumina zilei ...


La sfârșitul unei vieți care are imprevizibilul ei, a rămâne cu câteva principii, înseamnă a rămâne în mână cu un schelet. ( Andrei Pleșu)